Corpurile de iluminat ale Băncii Naționale a României

Palatul Băncii Naționale s-a construit între 1883 și 1900 după planurile arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, cu Grigore Cerchez și Constantin Băicoianu. E o clădire eclectică de școală franceză, cu sculpturi de Ion Georgescu și Ștefan Ionescu-Valbudea pe fațadă și pictură de Nicolae Grigorescu, G. D. Mirea și Eugen Voinescu înăuntru. E monument istoric, cod B-II-m-A-19023.

Din 2003 clădirea a intrat într-un șantier de consolidare, restaurare și refuncționalizare care a durat aproape un deceniu, cu Aedificia Carpați ca antreprenor — firma de la care am primit o parte dintre comenzi. Restaurarea a primit Premiul Președintelui Uniunii Arhitecților și medalia Bienalei Naționale de Arhitectură din 2012, la secțiunea arhitectura patrimoniului cultural; autorul coordonator al proiectului este arhitectul Gabriel Tureanu.

Premiul acela nu e al nostru — e al proiectului de restaurare. Noi am făcut corpurile de iluminat din el, iar asta ni se pare o distincție suficientă: într-o clădire în care fiecare ornament de piatră și fiecare panou de stuc-marmură a fost refăcut după original, lumina nu avea voie să fie singurul lucru cumpărat de la raft.

Alama patinată și sticla gravată revin în aproape toate etapele. Nu e o preferință de atelier, ci consecința clădirii: candelabrele care se vedeau în fotografiile de arhivă erau de alamă, iar globurile lor erau gravate. Am mers pe același vocabular, corp cu corp, timp de nouă ani.

Din toată lucrarea, poziția care spune cel mai bine ce se poate face într-un atelier e una singură, din 2009. În documente scrie atât: „candelabru cu 45 de surse de lumină, rezultat din amplificarea candelabrului cu 15 surse de lumină existent, schițe avizate de conducerea băncii".

Adică piesa veche n-a fost înlocuită și nici mutată. A rămas pe loc și a crescut de trei ori, cu brațe făcute să semene cu ale ei atât de bine încât nimeni să nu poată arăta care sunt cele originale. Într-o clădire-monument, asta e de obicei singura soluție acceptabilă: nici nu poți păstra un corp prea mic pentru sala restaurată, nici nu poți arunca unul original.

Documentele lucrării arată același tipar și în altă parte: în 2004, la câteva lămpi suspendate cu șase brațe, s-a prelungit tija centrală cu 500 mm și s-au adăugat trei brațe fiecăreia, iar consolele decorative ale unor aplice au fost refăcute mai mari.

Un atelier care topește, toarnă și pilește alama poate face lucrul ăsta. Un furnizor de catalog nu-l poate face deloc: piesa care lipsește nu se comandă, se face. Vezi cum lucrăm în atelier.

Pentru sala Kirițescu din aripa Smârdan, în 2010, am executat trei candelabre cu optsprezece brațe, douăsprezece aplice cu două brațe și treizeci și patru de plafoniere — toate cu cristale Swarovski. Sunt 49 de corpuri într-o singură sală, gândite ca un set: același cristal, aceeași tăietură, aceeași temperatură a luminii, de la candelabrul central până la ultima plafonieră de pe culoar.

Cristalul Swarovski nu e un accesoriu de preț, ci o chestiune de comportament optic: are indicele de refracție și precizia de tăiere care fac ca o sală întreagă să pară luminată mai tare decât o arată wattajul. Într-o sală de ședințe fără ferestre mari, asta contează. Suntem partener recomandat Swarovski din 2012.

La sucursala din Craiova am livrat în 2017 o sută șaisprezece corpuri, desenate unul câte unul: candelabrul cel mare are 1.300 mm diametru și 2.000 mm înălțime, iar sub el vin trei de 930 mm, douăzeci de aplice de 320 × 680 mm, opt lămpi de 500 × 1.250 mm și șaizeci și șase de plafoniere mici, de 220 mm. Totul se stinge și se aprinde dintr-un panou cu dimare pe cinci canale.

La Oradea, în 2021, șaizeci și opt de corpuri, cu becurile incluse: diametre între 390 și 1.280 mm, înălțimi până la 2.000 mm, în serii mici — câte una, două sau patru bucăți pentru fiecare încăpere. E felul în care se luminează o clădire de bancă: nu un model repetat de o sută de ori, ci o familie de corpuri croite pe camerele reale.